iubite...

Se preling pe fata-mi lacrimi de sange,

Si inima-mi tresare cand te vad in gand,

Si mii de ore, ani, luni nu mi-ar ajunge,

Pentru a te iubi pana cand o sa plec razand.

O viata-ntreaga de-as avea sa te iubesc,

Secunda cu secunda din minut,

Tot nu mi-ar ajunge la cat imi doresc,

Sa te strang in brate, oh! Tu nu ai crezut.

Dar acum ma crezi…iubite?
Ma crezi ca esti primul si ultimul meu vis?

Sute de milioane de cuvinte…

Nu ar fi destule ca sa-nchei ce am de zis.

Pentru ca te iubesc! Si asta nu se masoara-n cuvinte,

Nici in litere, soapte sau povesti,

Dragostea se masoara in ceea ce se simte…

Si tu nu ai indrazni cu basme sa ma amagesti.

Azi sunt singura….


Azi m-am desprins de corpul tau,
Fierbinte, ah, cata placere,
Sa ma rup de tot ce a fost odata rau,
Si azi sa-ti spun la revedere.

Nu mai sunt visul tau prostesc si efemer,
Acum mi-am lepadat lanturile grele,
Mi-am recapatat aripile, sunt din nou inger,
Doar ca sunt singura…doar eu si gandurile mele.

Ai fost un rapitor al visurilor,
Nu m-ai lasat sa sper, sa traiesc,
Pentru tine eram doar de décor,
Nepasandu-ti ca eu te iubesc.

Ah da, te iubeam, acum nu mai o fac,
A fost o greseala, o greseala mare!
Dar nu mai zic nimic…tac,
Inchid ochii si uit de ale tale calvare.

Încă un vis deşart

 Se scurg picuri de sânge în paharul de vin,

 Amestecându-se-n cădere cu lacrimile-mi amare,

 Îmi mai spun o dată că momentul e chin,

 Ş-apoi zăresc biletul cu dragostea nu moare...

 

 Dragostea nu moare...dragostea se stinge,

 Iar eu înteţesc focul cu gânduri adresate ţie.

 Mi-e frică şi ciudă că nu mai pot trupul a-ţi atinge,

 Dar apoi îmi amintesc că eşti doar un ideal dintr-o mie.

 

 Niciodată nu ai existat cu adevărat,

 Deşi îţi scriu de ceva luni poeme de amor,

 Şi ştii ce e şi mai ciudat?

 În toate, visele mele de dragoste mor.

 

 Nu vreau să te întâlnesc în realitate,

 Fiindcă ai fi un monstru, un tiran!

 Prefer să-mi imaginez vise deşarte,

 Şi cuvinte rostite incet... în van.

Pierduta-n sensul cuvintelor te iubesc.

Pierdută-n timp rătăcesc,

Într-un infinit de sensuri absurde,

Sunt în iadul cuvintelor te iubesc,

Sunt în lumea muzicii surde.

Şi caut în zadar pe cineva să mă tragă de mână,

Să mă scoată din acest etern abstract,

Dar doar vântul se mai oboseşte să-mi spună,

Că nu trebuia cu iubirea să fac pact.

Sunt doar eu şi cuvinte deşarte,

Derivate de la cuvântul iubire,

Se pare că sunt mult prea departe,

Sunt pierdută în iadul numit amintire.

P.S: este o postare mai veche, pe care am sters-o din greseala. Am zis ca e pacat sa nu o public din nou...sper sa va placa.

Nu-mi lua...

Nu-mi lua visele căci fără ele,

 Eu nu pot ochii să-I deschid,

 Nu-mi luaţi momentele grele,

 Căci ele mă ajută ochii să-nchid.

 

 Nu-mi luaţi tristeţile amare,

 Şi nici bucuriile mărunte,

 Căci ele fac din mine om mare,

 Cu bune şi cu rele crunte.

 

 Am nevoie de aerul poluat,

 La fel cum de natură sunt legată,

 Am nevoie de praful de amintiri inhibat,

 Fără ele, nu cred că aş putea trăi vreodată...

 

 Şi de ce mi-ai lua zâmbetele?

 Când ele alcătuiesc într-un sfârşit,

 Un întreg format din emoţiile mele,

 Ele formează uitatul reamintit.

 

 Şi dacă m-ai iubi cu adevărat,

 Ai deschide ochii la această lume,

 Nu ai dori s-am parte  doar de curat,

 Şi m-ai învăţa să păşesc în viaţă cu un nume.

 

 Şi dacă vei încerca vreodată,

 Să-mi iei visuri sau coşmaruri,

 Aminteşte-ţi de cele spuse odată,

 De aceea marea mai are şi valuri.

 

 

 

 P.S.: versul „Nu-mi lua visele căci fără ele,” este „împrumutat”de la kid4ever. Sper să nu te superi, pur şi simplu m-a inspirat.

Şi n-aş fi vrut...

Şi n-aş fi vrut...

 

 

 Şi n-aş fi vrut...clipa s-o fi pierdut,

 Şi parcă nu-mi doream,

 Să simt că te iubeam,

 Şi-acum să-ţi modelez chipul-n lut.

 

 Şi n-aş fi vrut... să te privesc atunci,

 Şi parcă nu doream aşa de mult,

 Tăcerea să ţi-o ascult,

 Sau să mă innec în vorbe dulci.

 

 Şi n-aş fi vrut... să te simt uşor,

 Şi inima mea parcă nu dorea,

 Să se zbuciume-n durerea mea,

 În timp ce tu mă omorai cu amor.

 

 Şi totuşi dacă am vrut...să fiu a ta pe veci,

 Şi dacă am vrut să simt că te iubesc,

 Cu atingerea ta să mă hrănesc,

 Şi dacă am vrut... au fost dorinţe seci.

 

 

 Şi dacă am vrut vreodată să simt că te iubesc,

 Am realizat mult prea târziu cât aveam să greşesc.

 

 [hehe, am mai schimbat şi eu rima. E prima poezie cu rimă îmbrăţişată. Nu e cine ştie ce, dar toate au un inceputJ]

Sunt oarbă...

 Sunt prea oarbă să văd trădarea din ochii tăi,
 Sunt prea surdă să aud sunetul trist ce zace-n vânt,
 Mi-ai luat puterea, nu mă pot vedea luând-o pe alte căi,
 Sunt doar eu şi amintirea ta, singuri pe-ntregul pământ.
 
 Am fost mult prea fericită, este vina mea,
 Am crezut în vise, poveşti, simple basme,
 Mi-ai luat inima şi ai aruncat în mare cu ea,
 Ultima amintire a ta plină de fantasme.
 
 Acum râzi, dar va veni şi rândul tău,
 Vei suferi asemeni mie,
 Dar eu nu voi râde când îţi va fi rău,
 Fiindcă dragostea mea pentru tine e veşnic vie.