Metafora din infern.

Mi-e corpul ridicat dar sufletu-mi îngenunchiază,

E una dintre acele zile în care durerea veghează,

Am ochii cusuţi cu bezna opacă a fricii, mi-e frig,

Încerc să opresc coşmarul, să plec şi să strig.

Mi-e sufletul pătat de sângele rănilor deschise,

E una dintre acele zile în care nu mai cred în vise,

Am venele înodate, nu mai circulă decât scrum,

Încerc să trag aer în piept dar tot ce inspir e fum.

Mi-e mintea tulburată de gânduri negre, mortuare,

E una dintre acele zile în care singurătatea doare,

Am trupul purtat de izul agoniei uitate de vânt,

Încerc să păşesc peste patimi dar nu sunt pe pământ.

 

Căzut-a o frunză...

Da, îmi cer scuze că nu mai postez nimic, sau mă rog, că n-am mai postat, căci iată-mă aici încercând să găsesc scuze. n-am. Pur şi simplu inspiraţia şi cheful m-au părăsit.

Şi revenim...

Cazut-a o frunza pictata d-amurg…

Cazut-a. Si s-a lasat o liniste de mormânt, cruntă. Prin venele copacilor şuiera adierea neliniştii. În parcul pustiit parcă de amintire nu se mai zbenguie niciun copil, asfaltul nu mai găzduieşte niciun desen strâmb al inocenţei, niciun şotron murdărit de neştiinţă, niciun soare în culorile curcubeului. Ploaia de azi-noapte a şters orice urmă a existenţei. Mânerele ruginite ale băncii nu ne mai poartă iubirea mânjită pe margini cu nebunie. Deasupra-mi se clatină un infinit care a obosit parcă să mai fie albastru... e gri. La fel de gri cum e privirea mea, cum e piatra ce-o port în loc de inimă şi cum sunt lacrimile sculptate pe obrazul meu stâng. Parcul pare un cinema în care rulează o toamnă dementă, dement de calmă...

Căzut-a o frunză pictată d-amurg... şi-n urma-i şiroaie de frunze mai curg.

Covorul se aşterne uşor,acoperind paşii noştri. Natura se dezlănţuie, toamna, cu ochii săi de foc, arde fericirea noastră pe jarul dispreţuirii. Tu nu m-ai iubit, tu, tu ţi-ai jucat rolul, mi-ai presărat în artere veninul tău şi atât. Cum te-am putut crede? Afrodita, zeiţă, cum m-ai putut lăsa să iubesc o iluzie? O calomnie asupra dragostei, cum?

Cum arată toamna, în ochii tăi pătrunşi de tirănie… e oare gri? Sau poate-I albastră. Poate-şi poartă veşmântul strâns în talie aşa cum tu obişnuiai să-mi strângi mijlocul şi să mă ridici la cer. Poate are părul lung şi arămiu,  împletit cu nostalgie pe o parte, lăsându-I obrazul palid să dezvăluie o piele de catifea. Poate poartă la mâini legată melancolie şi e încălţată cu ploaia.

Poate are pe buze ultimul nostru sărut, poate pe sânii ei e tatuată durerea-mi şi poate îi curge prin trupu-I perfect vina…

Toamna mi te-a furat. Clepsidra s-a întors, vântul a mătrurat ultima urmă a împărţirii noastre la doi. Şi-acum?

Căzut-a o frunză pictată d-amurg,

În urma-I şiroaie de frunze mai curg…

Nu mi se întâmplă adesea...

Nu mi se întâmplă adesea, din păcate,

Să-nchid ochii şi o clipă să uit de toate,

Să-mi amintesc de mama, de copilărie,

De izul poveştilor din trecutul fantezie.

Nu mi se întâmplă adesea, din păcate,

Să-mi luminez gândurile prea întunecate,

Să lipesc un zâmbet, o lacrimă s-alung,

În vârful piramidei s-asipr ca să ajung.

Nu mi se întâmplă adesea, din păcate,

Să simplific lucrurile ce par prea complicate,

Să fiu pentru o zi un suflet călător,

Pe drumul vieţii, umil şi trecător.

Nu mi se întâmplă adesea, din păcate,

Să fiu ceea ce eram înainte de toate,

Să redevin copilul cu ochii pătrunşi de soare,

Şi să-mi plantez în suflet minuni înfloritoare.

Căci mi se întâmplă adesea, din păcate,

Să cad în adâncul abis al vorbelor deşarte,

Să mă chinui să mă ridic dar fără speranţă,

Căci viaţa-mi e o doină de jale, nicidecum romanţă.

 

Tu treci prin mine.

Hello, dragilor.
Am fost lovită rău de inspiraţie ieri aşa că am nişte materiale de împărtăşit cu voi.

Tu treci prin mine şi laşi urme,

Căci paşii-ţi sunt pătaţi de moarte,

Şi gândurile-ţi umblă în turme,

Tu treci prin mine şi te duci departe.

Tu treci prin mine şi porţi războaie,

Căci eu sunt o luptă căzută în viaţă,

Şi spada-ţi mă taie şi sânge şiroaie,

Tu treci prin mine ca vântul prin ploaie.

Tu treci prin mine şi mă ucizi uşor,

Căci eu să mai lupt nu am putere,

Şi eu sunt dovada că timpu-i muritor,

Tu treci prin mine spre paturi efemere.

Aştept păreri, fiecare comentariu îmi face ziua mai frumoasă!!
Vă pup şi îmbrăţişez!

And, remember! You are the most beautiful person in the world.

Cădere.

Mda, nu-mi cer scuze pentru absenţă.
Nepoliticos, nu?
Am fost prinsă în toamna asta prematură ce mi-a intrat în trup şi-n gând şi refuză să mă lase să trăiesc. Îmi pare rau, dragilor, serios. Dar mă revanşez.

Mi-am strâns genunchii la piept şi am ţipat.

-ecou.

Din străfundul pustiului negru mi s-a întors ţipătul şi a săpat în mine un şanţ. Ha, care va să zică acum am canalizare pentru toate lacrimile ce s-au scrus şi se vor scurge. Super, măcar aşa ştiu că nu voi muri înecata cu rezultatele propriilor patimi.

Am geamul deschis larg şi pe sub tricou mi-a intrat un fir de răcoare. E deja toamnă. Desi calendarul mai arată două zile de vară, în sufletu-mi se clatină o toamnă grea şi pustie. Mda, nu că ar fi existat vreo vară.

Închid ochii.

E nergu. E vidul tuturor durerilor mele. E infernul în care am căzut când viaţa mi-a dat ultimul  şut.  Si m-am dus adânc, adânc, în iadul ăsta al cuvintelor. Mă doare nergul. Mă doare pentru că este doliul ce-l port în aminitrea a ceea ce obişnuiam să fiu cândva. Îmi torn un pahar de vise şi-mi aprind o ţigară prafuită de amintire. Nu pot să rup lanţul ce mă tine captivă în trecut, căci mi-e teamă de un prezent mai dureros. Nu mai cred în speranţă.

 p.s:

E dimineaţă iară, ai ochii rosşi şi un zâmbet frânt,

Sleită de puteri asşerni paşii pe acelaşi pământ,

Tu nu mai speri, că speranţa e scursă în timp,

Şi trăieşti iar şi iar acelaşi groaznic anotimp.

Închei.

Să aveţi parte de soare pe strada vieţii.

[ Dacă vreţi continuarea la strofă, let me know.]