Cădere.

Mda, nu-mi cer scuze pentru absenţă.
Nepoliticos, nu?
Am fost prinsă în toamna asta prematură ce mi-a intrat în trup şi-n gând şi refuză să mă lase să trăiesc. Îmi pare rau, dragilor, serios. Dar mă revanşez.

Mi-am strâns genunchii la piept şi am ţipat.

-ecou.

Din străfundul pustiului negru mi s-a întors ţipătul şi a săpat în mine un şanţ. Ha, care va să zică acum am canalizare pentru toate lacrimile ce s-au scrus şi se vor scurge. Super, măcar aşa ştiu că nu voi muri înecata cu rezultatele propriilor patimi.

Am geamul deschis larg şi pe sub tricou mi-a intrat un fir de răcoare. E deja toamnă. Desi calendarul mai arată două zile de vară, în sufletu-mi se clatină o toamnă grea şi pustie. Mda, nu că ar fi existat vreo vară.

Închid ochii.

E nergu. E vidul tuturor durerilor mele. E infernul în care am căzut când viaţa mi-a dat ultimul  şut.  Si m-am dus adânc, adânc, în iadul ăsta al cuvintelor. Mă doare nergul. Mă doare pentru că este doliul ce-l port în aminitrea a ceea ce obişnuiam să fiu cândva. Îmi torn un pahar de vise şi-mi aprind o ţigară prafuită de amintire. Nu pot să rup lanţul ce mă tine captivă în trecut, căci mi-e teamă de un prezent mai dureros. Nu mai cred în speranţă.

 p.s:

E dimineaţă iară, ai ochii rosşi şi un zâmbet frânt,

Sleită de puteri asşerni paşii pe acelaşi pământ,

Tu nu mai speri, că speranţa e scursă în timp,

Şi trăieşti iar şi iar acelaşi groaznic anotimp.

Închei.

Să aveţi parte de soare pe strada vieţii.

[ Dacă vreţi continuarea la strofă, let me know.]