Povestea din poemele mele

Povestea poemelor mele

Încetat-am să mai plâng când izvorul lacrimilor a secat,

Şi-am fost nevoită sa-nchid în mine sentimente pure,

Mi-am înlocuit expresia cu zâmbete ce-n suflet au săpat,

Şi s-au transformat toate într-o cascadă de vorbe dure.

„Hai că poţi, fii optimistă! Viaţa e roz, totul este frumos”,

M-am înşelat crezând cuvinte ce vorbeau de-o viaţă perfectă,

Şi-am crezut cu tărie că mă voi înălţa la cer miraculos,

Şi m-am ridicat, dar apoi... am aflat că trăiam o amintire defectă.

Cum? Rozul s-a întunecat brusc, iar oamenii m-au lovit cu ură,

Suflete în care credeam mi-au înfipt cuvinte sângerândă,

Şi astfel am devenit dintr-o fantezie inocentă şi purâ,

Un suflet ce aştepta ziua de mâine suspinândă.

Apoi, m-am regăsit în versuri ce le-nchideam în mine,

Şi-am reuşit uşor să prind aripi către o lume a mea,

Dar niciodată nu va fi cum a fost atunci, atât de bine,

Căci veşnic mă va bântui pretutindeni amintirea.

Ştiu să mă bucur de lucruri mărunte, iubesc să visez,

Zâmbesc, dar nu şi atunci când inima-mi plânge,

Au apărut lucruri care m-au învăţat viaţa să-mi colorez,

Dar totuşi...uneori tristeţea cruntă mă atinge.