Şi revenim...
Cazut-a o frunza pictata d-amurg…
Cazut-a. Si s-a lasat o liniste de mormânt, cruntă. Prin venele copacilor şuiera adierea
neliniştii. În parcul pustiit parcă de amintire nu se mai zbenguie niciun
copil, asfaltul nu mai găzduieşte niciun desen strâmb al inocenţei, niciun
şotron murdărit de neştiinţă, niciun soare în culorile curcubeului. Ploaia de
azi-noapte a şters orice urmă a existenţei. Mânerele ruginite ale băncii nu ne
mai poartă iubirea mânjită pe margini cu nebunie. Deasupra-mi se clatină un
infinit care a obosit parcă să mai fie albastru... e gri. La fel de gri cum e
privirea mea, cum e piatra ce-o port în loc de inimă şi cum sunt lacrimile
sculptate pe obrazul meu stâng. Parcul pare un cinema în care rulează o toamnă
dementă, dement de calmă...
Căzut-a o frunză
pictată d-amurg... şi-n urma-i şiroaie de frunze mai curg.
Covorul se aşterne
uşor,acoperind paşii noştri. Natura se dezlănţuie, toamna, cu ochii săi de foc,
arde fericirea noastră pe jarul dispreţuirii. Tu nu m-ai iubit, tu, tu ţi-ai
jucat rolul, mi-ai presărat în artere veninul tău şi atât. Cum te-am putut
crede? Afrodita, zeiţă, cum m-ai putut lăsa să iubesc o iluzie? O calomnie asupra dragostei, cum?
Cum arată toamna, în ochii tăi pătrunşi de tirănie… e oare
gri? Sau poate-I albastră. Poate-şi poartă veşmântul strâns în talie aşa cum tu
obişnuiai să-mi strângi mijlocul şi să mă ridici la cer. Poate are părul lung
şi arămiu, împletit cu nostalgie pe o
parte, lăsându-I obrazul palid să dezvăluie o piele de catifea. Poate poartă la
mâini legată melancolie şi e încălţată cu ploaia.
Poate are pe buze ultimul nostru sărut, poate pe sânii ei e
tatuată durerea-mi şi poate îi curge prin trupu-I perfect vina…
Toamna mi te-a furat. Clepsidra s-a întors, vântul a
mătrurat ultima urmă a împărţirii noastre la doi. Şi-acum?
Căzut-a o frunză pictată d-amurg,
În urma-I şiroaie de frunze mai curg…