Am orbit, pe dinauntru negrul imi mananca organele,
Se zbat in agonia-mi ganduri jalnice, mortuare,
Si-n sufletu-mi gol trec acum vesnice rafale,
Maturand de emotii ale trupului mizere trotuare.
In tropote de ploaie, plamanii inundati de lacrimi,
scancesc dupa fericire, dupa zilele cu soare,
Iar sangele-mi curat spala nesfarsite crude patimi,
Si-n mine un utltim fir de bucurie in taina moare.
Apa mistuieste totul, durerea-mi devine confident,
Ma-nec in orbirea-mi sufleteasca si tac, astept in mister,
Dar desi vreau sa evit asta e din ce in ce mai evident,
Existenta-mi pe pamant este doar un vis absent si efemer.
Imi place poezia si iti inteleg suferinta de a trai pe pamant fara posibilitatea de a fi inteles.
RăspundețiȘtergereIn momentul asta nu mai simt nevoia sa explic ce simt cand citesc poezia asta.
RăspundețiȘtergereIti spun doar ca ma regasesc pe mine in ceea ce ai scris mai sus.
E superb ce scrii...:x
RăspundețiȘtergerecat de frumos>:D<
RăspundețiȘtergereimi era dor de tine :*
profunzimea ti se citeste in fiecare vers...
RăspundețiȘtergeremereu scrii frumos :)
RăspundețiȘtergereMultumesc tuturor! si voi mi-ati lipsit atat de mult!! Dar promit ca o sa vorbesc mai des cu inspiratia si o sa postez cat de mult pot!:*
RăspundețiȘtergere>:D< O seara plina de iubire!!
Missed you! Superbe versuri!>:D<
RăspundețiȘtergere