Lasa-ma....doar lasa-ma!

Lasă-mă

Lasă-mă sa cred ca pot fi înger,

Sa-mi pot lua aripile si departe sa zbor,

Lasă-mă sa cred ca nu-s doar un alt vis efemer,

Ce-are sa-si găsească sfarsitul în veninosul tău amor.

Lasa’ma sa pot zbura în mintea si-n gandurile tale,

Sa-ti pot transmite abstracte sentimente,

Lasa-ma sa cred ca nu au fost atingeri artificiale,

Ca nu te-ai jucat cu inima mea, si-ai plecat far’ sa lasi amprente.

Lasa-ma sa plec, daca nu ma mai doresti,

De ce ma tii in lanturi stranse, in inchisoarea tradarii?

Lasa-ma sa pot fi libera, sa uit ca TU traiesti,

Vreau sa pot sa ma-ntorc in albastrul zarii.

Confesiunile unei visatoare.

M-am obisnuit ca pe blog sa scriu ganduri pe care le-am transformat in mici proze. Acum mi-e greu sa mai transform. E miezul noptii iar pe mine ma bantuie un sentiment foarte ciudat de singuratate. Desi nu sunt, ma simt singura, hoinara si ratacita intr-o lume in care nu imi am locul! Eu sunt o visatoare inraita, ador fiecare detaliu si fiecare chestiuta, in jurul meu, oamenii care se pierd in concret. Mi-am gasit prieteni cu aceleasi ganduri pe valul care a innebunit majoritatea adolescentilor de azi: NETUL. Petrec ore in sir cu fata holbata, vorbesc cu oamenii cu interese comune si stau toata ziua cu ochii pe blog, in speranta ca cineva cumva sa mai intre sa dea un semn de viata. Asta unii ar numi-o dependenta, eu o numesc COMUNICARE, Dependenta de net este acel lucru cand nu faci altceva decat sa se joci jocuri stupide si sa pierzi vremea facand lucruri inutile. Parintii ma cearta ca stau prea mult la computer[3 ooree]... dar in acele 3 ore gasesc linistea in prietenii mei care stiu sa ma asculte pe indelete. Am cautat sa vorbesc despre anumite subiecte, cum ar fi poezia sau cartile cu prieteni normali. Sti ce raspunsuri am primit? : Esti nebuna! Cum poti sa citesti? eu citesc o pagina si ma plictisesc. Tre' sa se roage mama de mine ani de zile si tot nu citesc" "Poezie? Da' ce te crezi pe vremea lui Eminescu?"
Mda! E mult prea demodat in ziua de azi sa compui si sa citesti. Toata lumea ma critica pentru poeme de dragoste, profesori, parinti si unii prieteni. Nimeni nu m-a intrebat de ce scriu de dragoste, ce ma face sa fac asta. Toti au stiut sa zica doar "Mai bine vede-ti de carti, si lasa dragostea pentru mai tarziu". Dar sentimentele pe care le expun eu in poeme nu reflecta intotdeauna intamplari reale, ci doar stari sufletesti, dorinte cum ar fi sa tind spre ideal! Sa pot fi tot cea ce vreau eu! Inger, demon, floare, nor, soare, vis, lacrima etc. Mi-am zis ca e doar o nebunie trecatoare, am asteptat...zile, saptamani, luni! Am asteptat sa ma inteleaga cineva. Si iata, in vara anului 2010 am descoperit o prietena care mi-a indrumat pasii spre ceea ce sunt, m-a rupt din lumea banala pe care o traiam. Asa am descoperit placerea de a compune, pe net. E adevarat ca netul poate fi dusman daca nu il folosesti cu bagare de seama. Faza e ca mi-ar placea macar un prof sa ma inteleaga si sa nu ma mai critice atata! parintii sa-mi citeasca poeziile si chiar daca nu le plac sigur nu o sa le placa, fiindca asa sunt ei,  sa ma incurajeze sa merg mai departe, sa vada dincolo de titlul si de versurile poeziei.


Deja v-am plictisit, no?

O noapte plina de ganduri singuratice pierdute in eternul pustiu al banalitatii. Stop!
Schimbam cadrul.
Confesiunile unei visatoare.

Imposibil? Nu!

Suntem oare prea tineri să ne dăm seama că într-un infinit de cuvinte ce se pierd precum nisipul ce se cerne printre degete rămân tot mai puţini care încă se mai încumetă să viseze? Asta nu pot crede! Visarea nu are vârstă, visarea e acel ceva din care muşti cu aviditate şi ţi-l coşi apoi cu aţă de zâmbete în suflet. 

 Dacă aş decupa în fiecare zi o bucată din imensul turcuaz, cu tot cu soare, aş putea să păstrez câte o rază aurie pentru a alunga câte-un gând negru ce rătăceşte nestingherit prin mintea-mi. 

 Suntem oare prea tineri să ne bucurăm de fiecare rază de soare, să conştientizăm că nu ştim să apreciem fiecare detaliu la adevărata lui valoare?  

 Eu ştiu doar că sunt una din puţinii oameni care, seara, când vin acasă, lasă grijile şcolii/serviciului şi se afundă un pic cu mintea în lumea de dincolo de graniţele imposibilului. Eu vreau să fac imposibilul posibil!

              

 

Ascultă vorbele nespuse.

Mă trec fiori adânci şi reci,

Gândindu-mă la trecut,

În minte străbat fărâme seci,

Din vorbe spuse de un mut.

Mi-a spus prin ochii lui deschişi,

Că iubirea-i un nor trecător,

Trebuie doar să-nveţi sa ţii norii închisi,

Într-un borcan roz, cu numele amor.

Sunt ani de atunci şi timpul m-a schimbat,

Din copil timid am înţeles,

Cât poate fi de adevarat,

Ceva spus de un om pe departe neînţeles.

Se stinge

Se stinge lumina în pustiul inimii mele,

 Se stinge lumina rămânand doar gânduri rele,

 Vreau să cred că o rază caldă de soare,

 Mă va feri de a durerii arzoare.

 

 Se stinge lumina şi bezna mă invadează,

 E negru totul, dar mai sper încă la o oază,

 O oază de lumină ce va topi durerea,

 Un ţipat ce va străpunge tăcerea.

Ploua...

 

Eh, păi m-am gândit că nu am mai postat de mult nimic, aşa că voi căuta să mă revanşez  voi încerca să postez la fiecare 2 zile, dar trebuie să mai vorbesc cu inspiratia enjoy!

 

                                     Plouă

 

 Plouă încet, mărunt şi rece,

 Plouă fără sens, plouă în absurd,

 Mi’e frig, pană şi gândul-mi tace,

 Încerc să ţip, dar tabloul e surd.

 

 Plouă cu lacrimi amare,

 Plouă şi din genele mele cad,

 Lacrimi ce se sparg în tăcere,

 Mi-e frică şi parca în jurul meu e un iad.

 

 Plouă, plouă pe case şi pe pomi staţionari,

 Plouă în gânduri cu dezamăgire.

 Pe trupul meu se scurg fiori hoinari,

 Plouă...plouă cu amintire.

Să ne legăm visurile

 Vino,

 

 Leagă-te cu o panglică de mine. Simte-mi plăcerea şi ascultă-mi tăcerea. Alunecă-mi în gânduri şi hai sa ne împachetăm asemeni unei cutii de caodu. Ne legăm cu o panglică, cum am spus.

 

 

 -Roşie

             Neapărat roşie. Apoi să legăm panglica într-o fundă.

 

 -Mare.

             Foarte mare. În interiroul cutiei invizibile vom fi noi 2, ghemuiţi unul lângă altul, cu genunchii strânşi la piept. Zâmbim. Aşteptăm în tăcere sa ne despacheteze cineva şi să dezlege panglica ce ţine legată iubirea dintre noi doi.

 -Aşteptăm

             Oare mai e mult? Se clatină timpul şi gândurile-mi îngheaţă când îmi reamintesc ce ger cumplit e afară.

 

 -Nu contează.

 Mă lipesc de tine şi mă simt ca şi cum aş sta lipită de o sobă cu lemne. E bine. Mă lipesc de tine şi devenim un întreg. Perfecţiune. Apoi tu îţi lipeşti buzele de ale mele şi îmi furi sărutări scurte.  Ne strivim amândoi în speranţa să devenim un unic corp.

 

 Se poate?

             Nu-mi pasă. Mi-e bine. Mă cuibăresc la loc şi aştept să taie cineva panglica asta odata!

 

 Nu înţelegi, nu?

 Aşa mă gândeam şi eu. Cam multă imaginaţie se scurge prin propriile-mi vene. Ciudat.