Pierduta-n sensul cuvintelor te iubesc.

Pierdută-n timp rătăcesc,

Într-un infinit de sensuri absurde,

Sunt în iadul cuvintelor te iubesc,

Sunt în lumea muzicii surde.

Şi caut în zadar pe cineva să mă tragă de mână,

Să mă scoată din acest etern abstract,

Dar doar vântul se mai oboseşte să-mi spună,

Că nu trebuia cu iubirea să fac pact.

Sunt doar eu şi cuvinte deşarte,

Derivate de la cuvântul iubire,

Se pare că sunt mult prea departe,

Sunt pierdută în iadul numit amintire.

P.S: este o postare mai veche, pe care am sters-o din greseala. Am zis ca e pacat sa nu o public din nou...sper sa va placa.

Nu-mi lua...

Nu-mi lua visele căci fără ele,

 Eu nu pot ochii să-I deschid,

 Nu-mi luaţi momentele grele,

 Căci ele mă ajută ochii să-nchid.

 

 Nu-mi luaţi tristeţile amare,

 Şi nici bucuriile mărunte,

 Căci ele fac din mine om mare,

 Cu bune şi cu rele crunte.

 

 Am nevoie de aerul poluat,

 La fel cum de natură sunt legată,

 Am nevoie de praful de amintiri inhibat,

 Fără ele, nu cred că aş putea trăi vreodată...

 

 Şi de ce mi-ai lua zâmbetele?

 Când ele alcătuiesc într-un sfârşit,

 Un întreg format din emoţiile mele,

 Ele formează uitatul reamintit.

 

 Şi dacă m-ai iubi cu adevărat,

 Ai deschide ochii la această lume,

 Nu ai dori s-am parte  doar de curat,

 Şi m-ai învăţa să păşesc în viaţă cu un nume.

 

 Şi dacă vei încerca vreodată,

 Să-mi iei visuri sau coşmaruri,

 Aminteşte-ţi de cele spuse odată,

 De aceea marea mai are şi valuri.

 

 

 

 P.S.: versul „Nu-mi lua visele căci fără ele,” este „împrumutat”de la kid4ever. Sper să nu te superi, pur şi simplu m-a inspirat.

Şi n-aş fi vrut...

Şi n-aş fi vrut...

 

 

 Şi n-aş fi vrut...clipa s-o fi pierdut,

 Şi parcă nu-mi doream,

 Să simt că te iubeam,

 Şi-acum să-ţi modelez chipul-n lut.

 

 Şi n-aş fi vrut... să te privesc atunci,

 Şi parcă nu doream aşa de mult,

 Tăcerea să ţi-o ascult,

 Sau să mă innec în vorbe dulci.

 

 Şi n-aş fi vrut... să te simt uşor,

 Şi inima mea parcă nu dorea,

 Să se zbuciume-n durerea mea,

 În timp ce tu mă omorai cu amor.

 

 Şi totuşi dacă am vrut...să fiu a ta pe veci,

 Şi dacă am vrut să simt că te iubesc,

 Cu atingerea ta să mă hrănesc,

 Şi dacă am vrut... au fost dorinţe seci.

 

 

 Şi dacă am vrut vreodată să simt că te iubesc,

 Am realizat mult prea târziu cât aveam să greşesc.

 

 [hehe, am mai schimbat şi eu rima. E prima poezie cu rimă îmbrăţişată. Nu e cine ştie ce, dar toate au un inceputJ]

Sunt oarbă...

 Sunt prea oarbă să văd trădarea din ochii tăi,
 Sunt prea surdă să aud sunetul trist ce zace-n vânt,
 Mi-ai luat puterea, nu mă pot vedea luând-o pe alte căi,
 Sunt doar eu şi amintirea ta, singuri pe-ntregul pământ.
 
 Am fost mult prea fericită, este vina mea,
 Am crezut în vise, poveşti, simple basme,
 Mi-ai luat inima şi ai aruncat în mare cu ea,
 Ultima amintire a ta plină de fantasme.
 
 Acum râzi, dar va veni şi rândul tău,
 Vei suferi asemeni mie,
 Dar eu nu voi râde când îţi va fi rău,
 Fiindcă dragostea mea pentru tine e veşnic vie.

Pentru ea!

 Noi!

Eşti raza de lumină ce cade peste sufletul meu umbrit,

Esti zambetul hoinar, esti drumul pe care am pornit.

Cu tine vreau in continuare peste nori sa zbor,

Doar pentru tine as fi gata oricand sa mor.

Doar tie am curajul sa-ti spun povesti nebunesti,

Doar tu asculti chiar si-atunci cand nu ai timp,

Tie iti impartasesc cele mai idealistice povesti,

Tie iti dedic orice floare in orice anotimp.

Esti cea care indiferent daca-I zi sau noapte,

Mi-asculti visele si ma consolezi,

Esti fiinta care m-a iubit chiar cand cuvinte desarte,

M-au impiedicat sa rad, tu mi-ai dat o palma si ai zis: Visezi!

Esti ploaia cereasca ce-mi uda sufletul nostalgic,

Pentru tine, daca s-ar darma pamantul as continua sa traiesc,

Amintirea ta nu o sa se stinga niciodata pentru nimic,

Esti prietena mea, visul meu, idealul meu si iti spun sincer:

                        Te iubesc!:*


[ nu imi pasa cine vede asta, este doar pentru ea!]

(În)Frântă [confesiunile unei visătoare]

                                                                      Poza

Ochii mei sunt prea grei, nu îi mai pot ţine. Pleoapele mele inhibă povestea vieţii mele, linii încâlcite, apoi drepte şi apoi frânte, frânte. Aş putea să scriu o carte despre fiecare clipă din viaţă mea,însă nu... Aleg să îmi notez memoriile în riduri adânci lăsate în inima mea.

 Mă sufocă gândurile mele plângăcioase, se fac frânghii şi mă sugrumă. Fiori îmi străbat corpul, respir greoi şi încep să tremur. Simt un nod în gât, lacrimile sunt gata să îmi inunde chipul, dar că de obicei le trimit înapoi, "sunt tare, sunt tare" gândul meu îngâna aceste cuvinte meschine.

 Îmi vine rău, îmi vine să urlu, să plâng până nu o să mai am lacrimi, să mă agăţ de un ultim gest disperat şi apoi să izbucnesc într-un râs prostesc. Râd că în loc să privesc bucruiile vieţii mă plâng aici, pe un blog plin de gânduri deşarte, plâng în interior sperând.... nimic.

   Şi mulţi îmi spun că viaţa e frumoasă, nu îi contrazic. Dumnezeu mi-a dat viaţă şi o preţuiesc, dar în astfel de momente... huh! duc o luptă crâncenă între mine şi mintea mea. Între trupul şi sufletul meu. Încerc să fac un pas înainte, să înaintez pe drumul speranţei... nu reuşesc. milioane de frânturi din pasaje rostite pe'ndelete răsuna în sufletul meu gol. Gol.

 

   Mă gândesc că mâine o să mă duc din nou la şcoală cu zâmbetul pe buze, cu tristeţea-n ochi şi cu acelaşi război în suflet. Voi afişa aceaşi fericire uneori profundă, alteori prăfuită de gânduri negre.

 

 Sunt înfrântă în propiul război. 

O umbra. Doar o umbra.

 

-Alo?

-Alo? Cine este la telefon?
-Cu cine vorbesc? As dori sa vorbesc cu “el”

-El? El este ocupat acum. Te va suna mai tarziu. Cine sa ii zic ca il cauta?
-O umbra.

Biiiip.

Da, sunt doar o umbra. O umbra care nu mai isi poate recapata umanitatea. Sunt doar eu si ganduri fumate, stinse si apoi aprinse de idei meschine cum ar fi ca viata e just roz. Nu, viaza e ca o zebra. Si din cate stiu eu, zebrele nu sunt roz.

The end. A?

Ce spui? Nu, nu mai scriu. Nu mai pot selecta ganduri.