Nebunii mascati

 

Iubite, vino si prinde-ma de mana,

S-alergam desculti pe campul inverzit,

Sa uitam de dragostea pagana,

 Caci numai buna-i vremea de iubit.

 Si ceru-i parca mai senin, mai mare,

 Si norii alearga spre neant,

Hai sa ne iubim sub soare,

Sa uitam ca existam p-acest pamant.

 Desi-n rastimpuri vantul canta dumnezeiesc,

 Doar vocea ta-n minte-mi rasuna,

 Acum as vrea sa-ti demonstrez cat te iubesc,

Sa-ti pun a dragostei cununa.

Sa ne iubim sub luna, cu trupurile arzand de zor,

Si vantul se ne cante soapte,

Sa ne-necam cu al astrelor nociv amor,

Si-apoi sa disparem ca doua umbre-n noapte.

 Iubite, vino si ma ia in bratele tale,

Sa murim amandoi imbratisati,

 Sa fim pacatul unei relatii amicale,

Sa fim doi nebuni ce s-au iubit mascati.

Te-am pierdut...sau mai bine zis: M-ai pierdut!

Te intrezaresc printre crengile salcamilor batrani,

Ma privesti fix in ochi asteptand parca pierirea,

Sunt prada ochilor tai adanci si pagani,

Stiu, e vina mea ca ti-am daruit iubirea.

M-afund in drama cazutilor ingeri,

M-afund In povestea noastra de amor,

Si-aud din lungi conversatii rasfrangeri,

Sunt umila-n fata ta, ochii mei cersind ajutor.

Sunt neajutorata fara mainile inconjurandu-mi trupul,

Si inca implor intoarcerea ta in visul meu sarac,

Nici vara nu mai e aceasi, nu mai e acelasi apusul,

De cand tu ai plecat, cosandu-mi buzele, tac.

M-ai vrut pentru o vara, pentru un anotimp anost,

Ai vrut sa fiu a ta, si totusi m-ai alungat in amintire,

Cuvantul dragoste pentru tine nu a existat, si nu cred ca mai are rost,

Sa-ncerc sa iti explic termenul iubire…

Scriu versuri in neant si-adesea ma pierd ratacind,

Intr-un infinit de sensuri absurde, cuvinte desarte,

Nu vreau sa cred ca mi-am pierdut o vara iubind,

Si ca m-am innecat in promisiuni si cuvinte moarte.

iubite...

Se preling pe fata-mi lacrimi de sange,

Si inima-mi tresare cand te vad in gand,

Si mii de ore, ani, luni nu mi-ar ajunge,

Pentru a te iubi pana cand o sa plec razand.

O viata-ntreaga de-as avea sa te iubesc,

Secunda cu secunda din minut,

Tot nu mi-ar ajunge la cat imi doresc,

Sa te strang in brate, oh! Tu nu ai crezut.

Dar acum ma crezi…iubite?
Ma crezi ca esti primul si ultimul meu vis?

Sute de milioane de cuvinte…

Nu ar fi destule ca sa-nchei ce am de zis.

Pentru ca te iubesc! Si asta nu se masoara-n cuvinte,

Nici in litere, soapte sau povesti,

Dragostea se masoara in ceea ce se simte…

Si tu nu ai indrazni cu basme sa ma amagesti.

Azi sunt singura….


Azi m-am desprins de corpul tau,
Fierbinte, ah, cata placere,
Sa ma rup de tot ce a fost odata rau,
Si azi sa-ti spun la revedere.

Nu mai sunt visul tau prostesc si efemer,
Acum mi-am lepadat lanturile grele,
Mi-am recapatat aripile, sunt din nou inger,
Doar ca sunt singura…doar eu si gandurile mele.

Ai fost un rapitor al visurilor,
Nu m-ai lasat sa sper, sa traiesc,
Pentru tine eram doar de décor,
Nepasandu-ti ca eu te iubesc.

Ah da, te iubeam, acum nu mai o fac,
A fost o greseala, o greseala mare!
Dar nu mai zic nimic…tac,
Inchid ochii si uit de ale tale calvare.

Încă un vis deşart

 Se scurg picuri de sânge în paharul de vin,

 Amestecându-se-n cădere cu lacrimile-mi amare,

 Îmi mai spun o dată că momentul e chin,

 Ş-apoi zăresc biletul cu dragostea nu moare...

 

 Dragostea nu moare...dragostea se stinge,

 Iar eu înteţesc focul cu gânduri adresate ţie.

 Mi-e frică şi ciudă că nu mai pot trupul a-ţi atinge,

 Dar apoi îmi amintesc că eşti doar un ideal dintr-o mie.

 

 Niciodată nu ai existat cu adevărat,

 Deşi îţi scriu de ceva luni poeme de amor,

 Şi ştii ce e şi mai ciudat?

 În toate, visele mele de dragoste mor.

 

 Nu vreau să te întâlnesc în realitate,

 Fiindcă ai fi un monstru, un tiran!

 Prefer să-mi imaginez vise deşarte,

 Şi cuvinte rostite incet... în van.

Pierduta-n sensul cuvintelor te iubesc.

Pierdută-n timp rătăcesc,

Într-un infinit de sensuri absurde,

Sunt în iadul cuvintelor te iubesc,

Sunt în lumea muzicii surde.

Şi caut în zadar pe cineva să mă tragă de mână,

Să mă scoată din acest etern abstract,

Dar doar vântul se mai oboseşte să-mi spună,

Că nu trebuia cu iubirea să fac pact.

Sunt doar eu şi cuvinte deşarte,

Derivate de la cuvântul iubire,

Se pare că sunt mult prea departe,

Sunt pierdută în iadul numit amintire.

P.S: este o postare mai veche, pe care am sters-o din greseala. Am zis ca e pacat sa nu o public din nou...sper sa va placa.

Nu-mi lua...

Nu-mi lua visele căci fără ele,

 Eu nu pot ochii să-I deschid,

 Nu-mi luaţi momentele grele,

 Căci ele mă ajută ochii să-nchid.

 

 Nu-mi luaţi tristeţile amare,

 Şi nici bucuriile mărunte,

 Căci ele fac din mine om mare,

 Cu bune şi cu rele crunte.

 

 Am nevoie de aerul poluat,

 La fel cum de natură sunt legată,

 Am nevoie de praful de amintiri inhibat,

 Fără ele, nu cred că aş putea trăi vreodată...

 

 Şi de ce mi-ai lua zâmbetele?

 Când ele alcătuiesc într-un sfârşit,

 Un întreg format din emoţiile mele,

 Ele formează uitatul reamintit.

 

 Şi dacă m-ai iubi cu adevărat,

 Ai deschide ochii la această lume,

 Nu ai dori s-am parte  doar de curat,

 Şi m-ai învăţa să păşesc în viaţă cu un nume.

 

 Şi dacă vei încerca vreodată,

 Să-mi iei visuri sau coşmaruri,

 Aminteşte-ţi de cele spuse odată,

 De aceea marea mai are şi valuri.

 

 

 

 P.S.: versul „Nu-mi lua visele căci fără ele,” este „împrumutat”de la kid4ever. Sper să nu te superi, pur şi simplu m-a inspirat.