Ink ♥ heart♥ for ♥ poem: De pe plaiurile eternităţii, prin Bucegi

Da, aşa-mi încep astăzi povestioara, desprinsă parcă din melodiile celor de la Pasărea Colibri sau Pheonix. Este o postare total diferită de cele din urmă, încărcată cu iz de poveste şi îmbrăcată cu haina verde, verde a lunii iulie. Proaspăt întoarsă de pe meleagurile Bucegilor, aşadar, să-mi încep povestea:

E miercuri, ora patru jumătate dimineaţa. Jur că n-am dormit o oră azi-noapte, aşa fierbea sângele-n mine. Să fie oare de la faptul că urma să vizitez, după multă vreme, locurile îndepărtate ale României, sau e de la faptul că le vizitez alături de colegii , de prietenii mei şi de oamenii la care ţin enorm? Drept să vă spun acum, puteam merge oriunde, la cât de nesănătoşi suntem ne-am fi distrat şi-ntr-o grotă, dar nu s-a pus problema. La 8 şi un pic al nostru tren pleca din gara Ploieşti-Vest către Buşteni. Toată lumea radia fericirea pe care aveam s-o trăim trei zile de atunci. Conştienţi de faptul că nu se va dormi, şi că distracţia va fi ocupaţia principală, început-am a ne antrena încă din tren, zguduind vagonul cu râsete până la lacrimi, căzut de pe scaun şi aşa mai departe. Timpul parcă a luat Săgeata Albastră, nu iubitul nostru personal cu izul vremurilor trecute [ să-mi dau eu seama, la intoarcere, că se poate şi mai şi], şi iată-ne în Buşteni. Luat-am telecabina până suuuus, suuuuuuuuuuuus la Babele. O curăţenie impecabilă, jur! Dacă mă aşteptam la gunoaie pe străzi şi pe munte, atunci toate astea m-au dat peste cap. La baie la Babele, deşi apa era adusă de prin „Nu mai ştiu unde”, deci nu exista apă , domnea o curaţenie de-ţi pica faţa. Oameni de nota 1000, nu de 10, pe acolo.

Am luat-o uşurel uşurel pe jos, până la Padina. Coborât-am râpi pe care nu credeam că o să le termin cu bine, alunecat-am, trăit-am momente în care destinaţia ni se părea ceva rupt dintr-un banc, căci drumul părea fără sfârşit. Eu, cu încă vreo câţiva „nebuni” colegi însetaţi poate de munte, sau obsedaţi să ajungă odată la cabană [ incert aici, cred că un pic din ambele] am luat-o înainte. Mie drumul mi s-a părut acceptabil, dat fiind că fac sport de câţiva mulţi ani şi am o condiţie fizică zic eu, destul de bună, dar la un moment dat am simţit că nu mai pot. În urma acestui drum ne-am ales cu băşici la picioare, glezne date într-o parte, amintiri extraordinare, râsete şi glume pe seama tuturor, fară excepţie, peisaje montane SUBLIME şi o la fel de sublimă febră musculară.

Ajunşi în apropierea cabanei, un mic râu cu o cascadă ce se revărsa peste pietrele ce purtau poveşti mioritice, ne-a întâmpinat. A fost îndrumătorul nostru până când, în faţa ochilor noştri, s-a înfăţişat mioritica cabană.

Aşezaţi la cabana, mulţumindu-i constant Lui Dumnezeu că am trecut de râpile acelea, început-am distracţia. Eu mi-am unit patul cu încă vreo 3 fete, paturi suprapuse, din lemn, bine înţeles, şi am încins o „vorbă” până când ne-am hotărat să mâncăm. Cabana, o frumuseţe! Oamenii, excepţionali. Cazare, servire şi atmosferă ireproşabilă. Vă recomand cu toată căldura cabana Padina.

Am explorat toată ziulica cu fetele mele împrejurimile, bucurându-ne de natura ce se destăinuia în faţa noastră fără perdea, în toată splendoarea sa. Doamne, atâtea frumuseţi nu am vazut adunate într-un singur loc ever, chiar dacă am umblat destul în afara ţărişoarei noastre. Aş da oricând o săptămâna ca să merg iar acolo. Munţii ne spuneau poveşi tainice, pădura îndemna spre absolut. Prima zi a fost încărcată de fericirea noastră. Noaptea, scrânteală de-a dreptul. N-am închis ochii decât spre dimineaţă, când am realizat că a doua zi ar cam trebui să ne trezim. La şase, în picioare. O rază de soare montan mi-a gâdilat simţurile, deschizându-mi ochii scăldaţi în sentimentul acela pur, rupt din poveste. Niciun strop de oboseală nu am simţit. Ziua a decurs, bineînţeles, cum se putea mai bine. Am vizitat Peştera, unde făcut-am ţurţuri la nas pe 40 de grade, dacă se poate, şi o mănăstire de pe acolo, cum n-am mai văzut până atunci . În mănăstirea aia am simţit parcă cum cerul era lângă mine, m-am simţit aşa cum ar trebui să te simţi într-un loc al Domnului, nu cum te simţi în „bisericile” din oraşe[ nu în toate, în majoritatea], unde toate babele te critică că nu eşti nu ştiu cum, preoţii-ţi cer bani şi etc. NU dom’le, acolo te simţeai cu adevărat mai aproape de Dumnezeu. M-am încărcat cu energiile pozitive ce zburdau în linişte pe acolo şi ne-am întors la cabană. A urmat lacul Bolbocea şi o noapte în care am admirat stelele şi luna de pe acoperiş, cu nici mai mult nici mai puţin de 15 pături. Pe acoperiş n-am stat decât eu cu cei şi cele care au fost destul de neîntregi la minte să iasă de pe terasă pe acoperiş la miezul nopţii şi mai târziu, de unde n-am mai coborât decât în zori.Ceasul a sunat la şapte. Vineri, ziua plecării. Am plecat pe la opt şi un pic buimaci de somn, nedormiţi de patru zile, cu sufletul plin de încântare şi extaz şi cu regretul părăsirii paradisului montan în gânduri, inimă si trup. Am urcat cu telecabina la Babele, iar de la Babele, pe jos, în Sinaia. Acum, când scriu şezând la calculator, mi se pare sublim. Dar acele şapte ore de coborât şi urcat au fost crimă pentru picioarele mele. Au fost momente în care am zis ca nu mai pot, că nu mai plec de acolo. Dar am avut lângă mine oameni de excepţie, prieteni adevăraţi, care s-au aşezat lângă mine şi ne-am văitat pe voci! Dar ne-am ridicat şi am înfruntat pădurea cu spiritul munţilor, încărcaţi de peisajele ce jucau piesa vieţii în faţa noastră şi legaţi de natură. Am mers prin pădure vreo cinci ore. După, încă vreo opt kilometrii până în Sinaia.

De abia în Sinaia am început să regret cu adevărat faptul că plecam. Iubiţi, dragilor, România. Exploraţi-o, trăiţi-o, simţiţi-o, locuri ca în tărişoara noastră nu o să mai vedeţi. Dacă doreşte cineva informaţii despre Cabană, preţuri, ceva, anunţaţi-mă. A fost de departe cea mai splendidă excursie pe care am făcut-o vreodată, am cunoscut pe cineva extraordinar, cu un suflet mare, am fost alături de colegi, de prieteni, de doamna dirigintă, care v-am spus, nu este doar dirigintă, este a doua mamă pentru mine, este confidentul meu, de cea mai dragă şi tare, cum s-ar zice „cool” adică mişto pe româneşte profă care există, pe care o iubesc nebuneşte. Nu voi uita niciodată aceste trei zile, şi pe această cale mulţumesc tuturor celor care mi-au făcut începutul verii să fie minunat. Viaţa ar fi searbădă fară câteva persoane, şi tocmai de aceea a le mulţumi nu am cum. Această postare nu este pentru comentarii, pentru a mă lăuda sau alte chestii. Este pentru că vreau să împărtăşesc cu voi ceea ce am trăit şi pe această cale, să le mulţumesc celor care pictează zâmbete pe faţa mea.

Vă iubesc.

Vă las cu o serie de poze de care am reuşit să fac rost azi, poate următoarea postare, dacă vreţi, va fi cu poze de prin excursie. Mă scuzati că am scris atât, aş fi putut scrie romane!