In camera afumata de trecerea vremii, cu ferestre imbracate in vechile draperii albastre, o raza intra pe o mica crapatura dintr-un geam, luminand ilar camera imprastiata cu lucruri nefolositoare, mii de haine si de rochii, ciorapi si pantofi peste tot, cu sertarele de la dulapul ros trase si agatate pe manerele antice esarfe scaldade in culori sterse, probabil la vremea lor au fost, ori nu au fost vii. In capatul camerei, o usa. O usa intre-deschisa pe care sta lipit un poster, probabil cu o foarte indelungata istorie, un poster cu o trupa rock, rupt pe o parte si mazgalit cu un pix roz pe alta. Pe un fotoliu cu tapiterie rupta sta aruncata o carte. O carte de Eliade, cu o pagina rupta pe care scrie mare: “Maitrey, povestea ta si a mea”.
Un scris stramb, scris cu cerneala intinsa de timp. Alaturi stau niste foi cu poezii de dragoste, tradate in lacrimi, indoite, roz, cu acelasi scris stramb, cu aceasi cerneala intinsa de timp.
Am intrat din absurditate cu gandul ca o sa imi gasesc vechiul caiet de poezii, lasat aici la terminarea scolii generale, cand odata cu amintirile am plecat din casa, lasand-o prada timpului. M-am indreptat spre fotoliul roz, indemnata parca de briza ce intra pe aceeasi crapatura din acelasi geam spart. Am gasit caietul de care am spus mai devreme, cu foi rupte, l-am deschis si am gasit acolo toata singuratatea copilariei mele, cu toate lacrimile,suspinele din tarziul noptii de vara. Umpluta de melancolie am cotrobait prin haine, am gasit rochia alba, patata de verde, probabil una din sutele pe care le patasem atunci cand ma jucam in iarba rece, udata de roua ce o asemanam cand eram copila, cu lacrimile naturii. Mi-am gasit, tot acolo, prima mea pereche de pantofi de lac....ah, cat m-am rugat atunci de mama, sa-mi cumpere acei pantofi, fiindca toate fetele aveau....
Acum, dupa ce anii au zburat sus pe bolta instelata si vegheaza sub sumbra forma a amintirilor,dupa ce am avut zeci de pantofi de lac, am avut tot ce imi doream cand in privirea mea inca se mai putea citi o urma de inocenta, aceste lucruri...nu mai sunt la fel..nu mai au acel farmec ce altadata le facea sa straluceasca...
Am luat caietul de poezii si m-am intis pe micul meu pat, cu capul pe pernele prafuite, nepasatoare daca ma murdaresc, daca parul meu castaniu si lung atinge usor podeaua nelustruita. Inceputul il stiam prea bine... nu pot uita acea vara, vara tuturor amintirilor mele, cand am inceput sa vorbesc cu luceafarul in gradina, si apoi am transcris conversatia pe petale de trandafiri rosii. Citind am pierdut notiunea timpului, si habar nu am cand au trecut orele, pana cand telefonul meu suna...
Era alarma de la telefon, se pare ca trebuia sa ma indrept spre cursuri. Numai ca atunci cand m-am trezit, nu mai eram in camera inocentei, ci eram tot in camera mea obisnuita, de pe strada 173, Calea Victoriei.....
