Ascultă vorbele nespuse.

Mă trec fiori adânci şi reci,

Gândindu-mă la trecut,

În minte străbat fărâme seci,

Din vorbe spuse de un mut.

Mi-a spus prin ochii lui deschişi,

Că iubirea-i un nor trecător,

Trebuie doar să-nveţi sa ţii norii închisi,

Într-un borcan roz, cu numele amor.

Sunt ani de atunci şi timpul m-a schimbat,

Din copil timid am înţeles,

Cât poate fi de adevarat,

Ceva spus de un om pe departe neînţeles.

Se stinge

Se stinge lumina în pustiul inimii mele,

 Se stinge lumina rămânand doar gânduri rele,

 Vreau să cred că o rază caldă de soare,

 Mă va feri de a durerii arzoare.

 

 Se stinge lumina şi bezna mă invadează,

 E negru totul, dar mai sper încă la o oază,

 O oază de lumină ce va topi durerea,

 Un ţipat ce va străpunge tăcerea.

Ploua...

 

Eh, păi m-am gândit că nu am mai postat de mult nimic, aşa că voi căuta să mă revanşez  voi încerca să postez la fiecare 2 zile, dar trebuie să mai vorbesc cu inspiratia enjoy!

 

                                     Plouă

 

 Plouă încet, mărunt şi rece,

 Plouă fără sens, plouă în absurd,

 Mi’e frig, pană şi gândul-mi tace,

 Încerc să ţip, dar tabloul e surd.

 

 Plouă cu lacrimi amare,

 Plouă şi din genele mele cad,

 Lacrimi ce se sparg în tăcere,

 Mi-e frică şi parca în jurul meu e un iad.

 

 Plouă, plouă pe case şi pe pomi staţionari,

 Plouă în gânduri cu dezamăgire.

 Pe trupul meu se scurg fiori hoinari,

 Plouă...plouă cu amintire.

Să ne legăm visurile

 Vino,

 

 Leagă-te cu o panglică de mine. Simte-mi plăcerea şi ascultă-mi tăcerea. Alunecă-mi în gânduri şi hai sa ne împachetăm asemeni unei cutii de caodu. Ne legăm cu o panglică, cum am spus.

 

 

 -Roşie

             Neapărat roşie. Apoi să legăm panglica într-o fundă.

 

 -Mare.

             Foarte mare. În interiroul cutiei invizibile vom fi noi 2, ghemuiţi unul lângă altul, cu genunchii strânşi la piept. Zâmbim. Aşteptăm în tăcere sa ne despacheteze cineva şi să dezlege panglica ce ţine legată iubirea dintre noi doi.

 -Aşteptăm

             Oare mai e mult? Se clatină timpul şi gândurile-mi îngheaţă când îmi reamintesc ce ger cumplit e afară.

 

 -Nu contează.

 Mă lipesc de tine şi mă simt ca şi cum aş sta lipită de o sobă cu lemne. E bine. Mă lipesc de tine şi devenim un întreg. Perfecţiune. Apoi tu îţi lipeşti buzele de ale mele şi îmi furi sărutări scurte.  Ne strivim amândoi în speranţa să devenim un unic corp.

 

 Se poate?

             Nu-mi pasă. Mi-e bine. Mă cuibăresc la loc şi aştept să taie cineva panglica asta odata!

 

 Nu înţelegi, nu?

 Aşa mă gândeam şi eu. Cam multă imaginaţie se scurge prin propriile-mi vene. Ciudat.

punct, de la capăt, cu alineat.

                                                  

 Expir aer poluat dintr-o lume poluată de amintiri suflate. Stând cu ochii holbaţi la monitor observ că pierd timpul cu absurditate când alţii fac ceva util. Ei bine mie nu îmi păsa şi contiui să tastez în ciuda faptului la fel de absurd că acum câteva minute mi-am făcut unghiile, şi oja s-ar putea strica.

 Nu-mi pasă.

 Îmi pasă doar de cuvintele acelea rostite pe îndelete pe care mi le-ai şoptit în noaptea aceea cu început dar fără sfârşit. Camera mea e goală. Mereu m-am gândit că are o acustică foarte bună, şi mă gadesc din nou când aud ecoul tastelor în mintea mea bântuită de amintiri absurde şi fără înţeles, frânturi din pasaje rostite cu pasiune şi dulcegării inutile. Mă gândesc că dacă tot ştiai că îmi vei omorî demnitatea şi puterea de a mai iubi vreodată, tu tot ai continuat să îmi impregnezi în cap cuvinte de iubire. Mă întreb pentru ce şi de ce. Nu găsesc răspuns bineînţeles, eu nu găsesc niciodată răspuns la nimic şi sunt obişnuită. 

 E noapte, nu am observat.

 E mult fum în jur şi totul e de o neclaritate opacă. Aş vrea să muşc cu aviditate din trecut şi să înlătur părţile în care-mi mângâiai corpul şi îmi sărutai cu foc buzele, spundandu-mi că pentru tine sunt cea mai frumoasă din lume. Mă făceai să mă simt singura din lume şi poate asta m-a determinat să te iubesc până în măduva oaselor, şi ea distrusă acum.

 Nu înţelegi, nu?

 Nici nu trebuie, nu mai exist, e doar umbra mea bântuită de a ta.

 

 P.S: poate te-am iubit, fraiere, te-ai gândit?

Inspir.

Inspir aer în plamani.
Aer poluat de amintiri, fumat şi închis.
stau pe banca noastră, cu mânere pe care rugina s-a instalat, paremi-se de ceva timp. E iarnă, ger cumplit, iar peisajul nu îmi inspiră deloc fericire sau stare de bine. E deprimant şi trist sa văd ca in jurul meu totul este mistuit de visul pierit doar cu o lună în urmă. Nici copiii parcă nu mai zâmbesc în acelaşi mod inocent , iar copacii au uitat de mult să ne mai şopteasca vorbe dulci. Bate vântul. Pletele castanii îmi zboara. Pe buzele mele ai cusut o nuanţă ştearsă, iar pe chipul meu ai lipit o bucată de dezamagire înnodată cu tristeţe.
Aş vrea să ţip, să urlu, să mă pierd undeva în infinit şi să rămân acolo.

ecou-

mă ridic şi merg spre casă.
O altă zi obişnuită dintr-un obişnuit si absurd decembrie.

Ma intrebam....

Ma intrebam...daca iarna ar fi un picut mai calda, ce s-ar intampla? in afar de topirea zapezi...e banal:] daca zapada ar avea alta culoare, ar mai avea acelasi farmec? Desi... uneori in interiorul meu e vara si in ciuda faptului ca afara este un frig de crapa pietrele...ma simt ca si cum as sta langa semnieul inimii incalzind-o si citind povesti nescrise si nespuse de amor. Oare de ce ?....

Ma intrebam doar:]