Resemnare.

Mă găseai lipind aripile fluturilor zdrobiţi de tine,

Lăcrimând, pansam trecutul cu veşnică culoare.

Ştiam că în eternul tău n-are să mai fie vreodată bine,

Şi nu-mi doream să aflii cândva că indiferenţa doare.

În ochii tăi, agonia îmbrăca frumosul tău abis,

Te cutremurai, dar nu-ţi păsa de vieţile distruse,

Căci nu-mi simţeai trăirea decât în albastrul vis,

Iar pentru tine, patimile mele erau speranţe duse.

Oh, de-ai fi înţeles că totul este pierdut în timp,

De-ai fi ştiut tu că iară-mi va sângera inima pustie,

Că noi, umili, trăim în al lacrimilor rece anotimp,

Şi că iubirea ta a putrezit ca altele o mie.

Dar n-ai înţeles si n-ai ştiut, iar în astă crudă seară,

Când ai aruncat cea mai grea săgeată-n mine,

Am ştiut că tu eşti doar fantasma durerilor de-o vară,

Şi că n-ar fi trebuit să sper cândva la mai bine.