Te urăsc, dar totuşi...

Mânerele băncii pătate de noi îţi suspinau nemurirea. Lemnul, asemeni trupului meu, era tatuat cu amintirea ta pustie. Pe aleea noastră nu cântă păsări, ci doar vântul se mai gândeşte să-ţi şuiere chemarea.

Ai muşcat cu aviditate din mine şi mi-ai cusut dragostea ta nocivă pe gene. Acum sunt prea grele şi nu mai pot ţine ochii deschişi, dar poate că-i mai bine. Sunt prea oarbă ca să-ţi văd chipul maltratat de minciună atunci când îmi spui că-ţi pare rău.

Tu nu exişti, acum, eşti doar o briză a nopţii de august în care eu îmi scriu patimile. A mai trecut o lună, iar buzele-mi sunt tot mai uscate de lipsa iubirii tale.

În borcanul cu vise pe care-l ţin ascuns în cămara sufletului tu nu te mai afli. Ai aluncat pe-o rază de realitate şi te-ai făcut praf. Praf de stele.

Galaxia te aşteaptă. Du-te. Întreg pământul îţi clatină nemurirea, nu mai fii egosit. Nu mă mai chinui, nu mă mai bântui. Pleacă.

Te urăsc dar totuşi...

Totusi continui să-ţi scriu, să-ţi împletesc melodice rânduri,

Căci iubesc o fantasmă a iubirii tăiate de lama nepăsării,

Tu nu mă poţi iubi trupeşte dar în ale mele ilustre gânduri,

Tu mă porţi pe aripi de vis şi-apoi c-un zâmbet mă dai uitării.

August mi-a topit în vene un strop de vin amestecat cu tristeţea neputiinţei.
Voi ce faceţi?

Să-mi spele marea păcatele...+ Leapşa

Mi-e dor de mare, să-mi scald durerea în apă,

Să mă dezleg de oraşul ăsta bântuit de amintire,

Cât aş vrea să-nec tristeţea ce-n inimă-mi sapă,

Şi să plec pe ape, pe oceane infinite de iubire.

Mi-e dor de soare, de nuanţele fericirii absolute,

Mi-au ajuns blocurile gri şi asfaltul plin de patimi,

Toate speranţele prin sita vieţii au fost trecute,

Şi udate cu apa otravită a mult prea crudelor lacrimi.

Ah, să simt valurile cum îmi poartă trupul uşor,

Pe întinsurile albastrului fără sfârşit sau început,

Cum mă desprind de lume şi devin nemuritor,

Şi uit de suferinţă, de al lumii păcat preconceput.

Bună, dragilor.

Ce faceţi? Cum vă merge?

 V-a prins şi pe voi melancolia venirii lui august sau sunt singura care are impresia că trece timpul pe lângă ea?

Am primit o leapşa drăguţă de la Diana căreia îi mulţumesc enorm şi o pup.
Acum leapşa:

1. Care e numele tău adevărat?

Rebeca.

2. Cum te-ai descrie în 2-3 cuvinte?]

Visătoare, pesimistă, schimbătoare...dau tot ce am mai bun atunci când fac ceva şi pun 110% din mine când ajut oamenii pe care-i iubesc. 

3. Ce vârstă ai ?

14, dar credeţi-mă, e doar un număr.

4. Câteva pasiuni.

Ador să citesc, să scriu( se vede, nu?;;), îmi place să ascult muzică şi să-mi creez scenarii imaginare în care de obicei mă retrag şi visez cu ochii deschişi, până ce viaţa se hotărăşte să-mi mai tragă câte-un şut, ca să mai înaintez un pic, nu de alta:)

5. Ai un film preferat?

A walk to remember şi The notebook. Nu pot alege.

6. Ce gen de muzică asculți?

FOLK! rock, puţin pop ici-colo, şi cam atât. 

7. Ai o trupă preferată ?

Hm..Am o problemă cu Cenaclul Flacăra dacă se pune, în rest...Bon Jovi, Pink, Dire Straits, şi alte derivate.

8. Iubești?

Doar pe cine nu trebuie şi exagerat de mult. Nu, nu am iubit, dacă la asta se referă întrebarea. Consider că nu trebuie să alerg eu după dragoste, o las pe ea sa mă prindă de mână şi să-mi sufle cu amor în suflet, dar să fie din ăla pur, că de amor infectat de cruzime m-am săturat.

9. Care blog îți place cel mai mult?

NU pot alege. Serios! Îmi plac multe...

10. Ce părere ai despre blogul wasted thoughts ?

Îmi place şi sunt super încântată că te-am găsit.

11. Fără ce nu ai putea trăi ?

Dragoste. Sunt ca un burete care absoarbe afecţiune. Nu pot trăi fără iubire de orice fel. 

 

Leapşa merge la cine vrea.

 

Vă pupicesc!:*

 

Resemnare.

Mă găseai lipind aripile fluturilor zdrobiţi de tine,

Lăcrimând, pansam trecutul cu veşnică culoare.

Ştiam că în eternul tău n-are să mai fie vreodată bine,

Şi nu-mi doream să aflii cândva că indiferenţa doare.

În ochii tăi, agonia îmbrăca frumosul tău abis,

Te cutremurai, dar nu-ţi păsa de vieţile distruse,

Căci nu-mi simţeai trăirea decât în albastrul vis,

Iar pentru tine, patimile mele erau speranţe duse.

Oh, de-ai fi înţeles că totul este pierdut în timp,

De-ai fi ştiut tu că iară-mi va sângera inima pustie,

Că noi, umili, trăim în al lacrimilor rece anotimp,

Şi că iubirea ta a putrezit ca altele o mie.

Dar n-ai înţeles si n-ai ştiut, iar în astă crudă seară,

Când ai aruncat cea mai grea săgeată-n mine,

Am ştiut că tu eşti doar fantasma durerilor de-o vară,

Şi că n-ar fi trebuit să sper cândva la mai bine.

Pentru Suflet Drag.

Îmi aşez paşii cu grijă, pe foaia eternelor cuvinte,

Şi-ncep a dansa vals cu frumoasele amintiri,

Căci doar ele şi încă ceva-mi revin acum în minte,

Da, sunt prinsă în plasa enigmaticelor iubiri.

Dar nu, nu iubesc un Făt-Frumos desprins din basme,

Am încetat demult să mai cred în poveşti cu zâne,

Fiinţa pe care o iubesc e-mbrăcată în sublime fantasme,

Şi poartă-n suflet leacul dragostei păgâne.

Şi parcă-nnebunit-a marea, in ochii-i pătrunzătoare,

Învăluindu-i privirea-n albastrul zilelor  de mai,

Pe buze-i stau cuvinte înţelepte, veşnic înfloritoare,

Şi-n suflet defilează mândru al dragostei alai.

Este raza de lumină ce-am rupt-o dintr-un soare,

Şi-am împletit-o în trupu-mi murdar şi-ntunecat,

Este femeia la care mă duc atunci când nepăsarea doare,

Şi cea care atunci când mi-a fost greu, a stat, nu a plecat.

Să-i mulţumesc? N-ar exista vreodată destule cuvinte,

Seminţe de iubire sau pomi cu roade de respect,

Mi-este mamă de suflet, soră, prieten, confident şi diriginte,

Este al sufletului meu unic şi talentat arhitect.

Căci a construit în mine sentimente uimitoare,

Şi a şters durerea, m-a ridicat din negrul abis,

M-a învăţat mereu că speranţa ultima moare,

Şi că orice ar fi trebuie să cred în al meu vis.

Închei, căci aş putea scrie romane nesfârşite,

Cusute cu aţa purelor şi inocentelor sentimente,

Şi pe sârma atriului drept stau veşnic însiruite,

Ale legăturii noastre splendide momente.

Pentru Suflet Drag. V-am mai vorbit eu despre el, care de fapt este o ea, dar nu contează.

Este atât de sublim faptul că am cunoscut o persoană ca ea, încât nu-mi pot da seama cum ar fi acum viaţa fără ea...
Nu a fost uşoară niciodată viaţa mea, niciodată. Dar a fost acolo şi m-a ridicat, şi îi mulţumesc pentru asta. Vă doresc tuturor să cunoaşteţi un OM ca ea. 

În rest, bine, sănătoşi?

Căldură mareeeee, mon cher!

De pe plaiurile eternităţii, prin Bucegi

          Da, aşa-mi încep astăzi povestioara, desprinsă parcă din melodiile celor de la Pasărea Colibri sau Pheonix. Este o postare total diferită de cele din urmă, încărcată cu iz de poveste şi îmbrăcată cu haina verde, verde a lunii iulie. Proaspăt întoarsă de pe meleagurile Bucegilor, aşadar, să-mi încep povestea:

               E miercuri, ora patru jumătate dimineaţa. Jur că n-am dormit o oră azi-noapte, aşa fierbea sângele-n mine. Să fie oare de la faptul că urma să vizitez, după multă vreme, locurile îndepărtate ale României, sau e de la faptul că le vizitez alături de colegii , de prietenii mei şi de oamenii la care ţin enorm? Drept să vă spun acum, puteam merge oriunde, la cât de nesănătoşi suntem ne-am fi distrat şi-ntr-o grotă, dar nu s-a pus problema. La 8 şi un pic al nostru tren pleca din gara Ploieşti-Vest către Buşteni. Toată lumea radia fericirea pe care aveam s-o trăim trei zile de atunci. Conştienţi de faptul că nu se va dormi, şi că distracţia va fi ocupaţia principală, început-am a ne antrena încă din tren, zguduind vagonul cu râsete până la lacrimi, căzut de pe scaun şi aşa mai departe. Timpul parcă a luat Săgeata Albastră, nu iubitul nostru personal cu izul vremurilor trecute [ să-mi dau eu seama, la intoarcere, că se poate şi mai şi], şi iată-ne în Buşteni. Luat-am telecabina până suuuus, suuuuuuuuuuuus la Babele. O curăţenie impecabilă, jur! Dacă mă aşteptam la gunoaie pe străzi şi pe munte, atunci toate astea m-au dat peste cap. La baie la Babele, deşi apa era adusă de prin „Nu mai ştiu unde”, deci nu exista apă , domnea o  curaţenie de-ţi pica faţa. Oameni de nota 1000, nu de 10, pe acolo.

               Am luat-o uşurel uşurel pe jos, până la Padina. Coborât-am râpi pe care nu credeam că o să le termin cu bine, alunecat-am, trăit-am momente în care destinaţia ni se părea ceva rupt dintr-un banc, căci drumul părea fără sfârşit. Eu, cu încă vreo câţiva „nebuni” colegi însetaţi poate de munte, sau obsedaţi să ajungă odată la cabană [ incert aici, cred că un pic din ambele] am luat-o înainte. Mie drumul mi s-a părut acceptabil, dat fiind că fac sport de câţiva mulţi ani şi am o condiţie fizică zic eu, destul de bună, dar la un moment dat am simţit că nu mai pot. În urma acestui drum ne-am ales cu băşici la picioare, glezne date într-o parte, amintiri extraordinare, râsete şi glume pe seama tuturor, fară excepţie, peisaje montane SUBLIME şi o la fel de sublimă febră musculară.

               Ajunşi în apropierea cabanei, un mic râu cu o cascadă ce se revărsa peste pietrele ce purtau poveşti mioritice, ne-a întâmpinat. A fost îndrumătorul nostru până când, în faţa ochilor noştri, s-a înfăţişat mioritica cabană.

               Aşezaţi la cabana, mulţumindu-i constant Lui Dumnezeu că am trecut de râpile acelea, început-am distracţia. Eu mi-am unit patul cu încă vreo 3 fete, paturi suprapuse, din lemn, bine înţeles, şi am încins o „vorbă” până când ne-am hotărat să mâncăm. Cabana, o frumuseţe! Oamenii, excepţionali. Cazare, servire şi atmosferă ireproşabilă. Vă recomand cu toată căldura cabana Padina.

               Am explorat toată ziulica cu fetele mele împrejurimile, bucurându-ne de natura ce se destăinuia în faţa noastră fără perdea, în toată splendoarea sa. Doamne, atâtea frumuseţi nu am vazut adunate într-un singur loc ever, chiar dacă am umblat destul în afara ţărişoarei noastre. Aş da oricând o săptămâna ca să merg iar acolo. Munţii ne spuneau poveşi tainice, pădura îndemna spre absolut. Prima zi a fost încărcată de fericirea noastră. Noaptea, scrânteală de-a dreptul. N-am închis ochii decât spre dimineaţă, când am realizat că a doua zi ar cam trebui să ne trezim. La şase, în picioare. O rază de soare montan mi-a gâdilat simţurile, deschizându-mi ochii scăldaţi în sentimentul acela pur, rupt din poveste. Niciun strop de oboseală nu am simţit. Ziua a decurs, bineînţeles, cum se putea mai bine. Am vizitat Peştera, unde făcut-am ţurţuri la nas pe 40 de grade, dacă se poate, şi o mănăstire de pe acolo, cum n-am mai văzut până atunci . În mănăstirea aia am simţit parcă cum cerul era lângă mine, m-am simţit aşa cum ar trebui să te simţi într-un loc al Domnului, nu cum te simţi în „bisericile” din oraşe[ nu în toate, în majoritatea], unde toate babele te critică că nu eşti nu ştiu cum, preoţii-ţi cer bani şi etc. NU dom’le, acolo te simţeai cu adevărat mai aproape de Dumnezeu. M-am încărcat cu energiile pozitive ce zburdau în linişte pe acolo şi ne-am întors la cabană. A urmat lacul Bolbocea şi o noapte în care am admirat stelele şi luna de pe acoperiş, cu nici mai mult nici mai puţin de 15 pături. Pe acoperiş n-am stat decât eu cu cei şi cele care au fost destul de neîntregi la minte să iasă de pe terasă pe acoperiş la miezul nopţii şi mai târziu, de unde n-am mai coborât decât în zori.Ceasul a sunat la şapte. Vineri, ziua plecării. Am plecat pe la opt şi un pic buimaci de somn, nedormiţi de patru zile, cu sufletul plin de încântare şi extaz şi cu regretul părăsirii paradisului montan în gânduri, inimă si trup. Am urcat cu telecabina la Babele, iar de la Babele, pe jos, în Sinaia. Acum, când scriu şezând la calculator, mi se pare sublim. Dar acele şapte ore de coborât şi urcat au fost crimă pentru picioarele mele. Au fost momente în care am zis ca nu mai pot, că nu mai plec de acolo. Dar am avut lângă mine oameni de excepţie, prieteni adevăraţi, care s-au aşezat lângă mine şi ne-am văitat pe voci! Dar ne-am ridicat şi am înfruntat pădurea cu spiritul munţilor, încărcaţi de peisajele ce jucau piesa vieţii în faţa noastră şi legaţi de natură. Am mers prin pădure vreo cinci ore. După, încă vreo opt kilometrii până în Sinaia.

               De abia în Sinaia am început să regret cu adevărat faptul că plecam. Iubiţi, dragilor, România. Exploraţi-o, trăiţi-o, simţiţi-o, locuri ca în tărişoara noastră nu o să mai vedeţi. Dacă doreşte cineva informaţii despre Cabană, preţuri, ceva, anunţaţi-mă. A fost de departe cea mai splendidă excursie pe care am făcut-o vreodată, am cunoscut pe cineva extraordinar, cu un suflet mare, am fost alături de colegi, de prieteni, de doamna dirigintă, care v-am spus, nu este doar dirigintă, este a doua mamă pentru mine, este confidentul meu, de cea mai dragă şi tare, cum s-ar zice „cool” adică mişto pe româneşte profă care există, pe care o iubesc nebuneşte. Nu voi uita niciodată aceste trei zile, şi pe această cale mulţumesc tuturor celor care mi-au făcut începutul verii să fie minunat. Viaţa ar fi searbădă fară câteva persoane, şi tocmai de aceea a le mulţumi nu am cum. Această postare nu este pentru comentarii, pentru a  mă lăuda sau alte chestii. Este pentru că vreau să împărtăşesc cu voi ceea ce am trăit şi pe această cale, să le mulţumesc celor care pictează zâmbete pe faţa mea.

Vă iubesc.

Vă las cu o serie de poze de care am reuşit să fac rost azi, poate următoarea postare, dacă vreţi, va fi cu poze de prin excursie. Mă scuzati că am scris atât, aş fi putut scrie romane!

 Lângă cabană.

 Cascada de lângă cabană.

 Eu, ducându-mă spre râu

 Priveliştea pe care o ai din faţa cabanei

 Undeva suuuuuuuuuuuuuus, la limita dintre cer şi pământ.

            Cu a mea profă de info şi o prietenă, eu sunt cea cu pantalonii scurţi.

Vă pup!

Chitaristul

Seara buna!
Nu stiu cati va amintiti, dintre cei care ma urmariti inca de la inceputuri, de prima poezie postata pe blog. Se numea chitaristul, iar acum, privind in urma, parca ma amuza infantilitatea versurilor...Patrunsa de muza absoluta[haha, sunt amuzanta, stiu, stiu] compus-am asta-seara o poezie cu acelasi titlu, dupa aceasi poveste inspirata de Mihail Drumes in "Scrisoare de dragoste". O sa pun poeziile in paralel, si....astept pareri.
Va imbratisez si va doresc o saptamana superba!>:D<
Poezia scrisa-n noaptea de 20 spre 21 iunie:

 Prin pleoapele-i grele, prin ochii tristi de moarte,
Romane curgatoare ii insirau povestea-n viata,
Si gandul il purta pe aripi de durere, undeva, departe,
Lovindu-i amintirea in fiecare dimineata.

Dar asta-seara, pierduta parca-i e privirea,
Si notele au un aer trist, parca mortuar,
Pe buze ii se clatina aspra amintirea,
E doar el cu chitara-n al inimii sanctuar.

O nota se desprinde si sufletu-i tresare,
E cuprins de spaima apuselor iubiri,
Caci astazi nu simte extaz, nu-i incantare,
Ci e inecat in marea cruntelor trairi.

E negura zorilor de zi, un inceput de vara,
Pe obrazu-mi trec armate lungi de lacrimi,
Caci chitaristul ce mi-a cantat aseara,
Azi a pus capat mult prea crudelor patimi.

Mi-amintesc cum pletele-i zburau in vant,
Dansand parca valsul ultimei guri de viata,
Parea atat de singur pe imensul pamant,
Si soarta-i atarna pe-un fir firav de ata.

Trecut-au zile, luni, ani sau clipe-ngreunate,
Sa-mi amintesc, iata, azi nu mai am putere,
Chitaristu-mi e dus pe aripi de prematura moarte,
Iar eu ma hranesc cu iulziile-i efemere.

As fi vrut sa-i spun, atunci, o soapta nepatrunsa,
Sa-i plang regretul, sa-i implor iertare,
Dar iata ca e prea tarziu, doar in vise-i sunt ajunsa,
De-ar stii chitaristu-mi, ca si-amintirea doare...

Postarea din decembrie 2010:
http://ink-heart-for-poem.blogspot.ro/2010/12/chitaristul.html

Hugs!>:d<

Frica, copilăria....

Frica este transparenta, iti vad chipu-n adancime,

Te zbati sa iesi din capcana timpului batran,

Caci te-a prins in a minutarului profunzime,

Oh, zburator cu aripi numerice, zeu pagan!

Inchide ochii, copil strain de asta cruda lume,

Viseaza, pleaca departe de acest Univers,

Decupeaza din Galaxie al tau dulce nume,

Si zboara-n infinit pe-o aripa de vers..

Iti spun, inima de patima nepatrunsa, pleaca!

Asta nu este paradisul la care tu ai visat,

Nu lasa absolutul pe langa tine sa treaca…

Vei regerta candva ca nu ai ascultat.

Nu lasa timpul sa iti ucida idealul, speranta,

Fugi din abisul oamenilor intotdeauna grabiti…

Doar tu poti inclina de-acum inainte balanta,

Nu poti trai in iadul celor vesnic nefericiti.

Esti pur, ai sufletul incalzit de dulcea ta copilarie,

Doar rupe-te de negrul ce-nfasoara pamantul,

Traieste-ti a inocentei si-a tineretii bucurie,

Caci tie-ti inchina soarele si luna vesmantul.

Inchiei, ochi blanzi in care apusurile se scalda,

Caci secundele se scurg in marea eternului abis,

Ai grija de tine, de inima ta pura si calda,

Si nu renunta niciodata la al tau dulce vis…

Hey, dragilor! Ce faceti?

Imi scuzati lipsa, se pare ca scoala inca ma  tine captiva...

Vroiam sa va arat ce premiu dragut am primit de la minunata de Lavi, careia ii multumesc din inima pentru ca, cu fiecare postare, aduce cate o raza de lumina in suflet!

Va pup si ne auzim( vedem) cat mai curand, sper eu!