Expir aer poluat dintr-o lume poluată de amintiri suflate. Stând cu ochii holbaţi la monitor observ că pierd timpul cu absurditate când alţii fac ceva util. Ei bine mie nu îmi păsa şi contiui să tastez în ciuda faptului la fel de absurd că acum câteva minute mi-am făcut unghiile, şi oja s-ar putea strica.
Nu-mi pasă.
Îmi pasă doar de cuvintele acelea rostite pe îndelete pe care mi le-ai şoptit în noaptea aceea cu început dar fără sfârşit. Camera mea e goală. Mereu m-am gândit că are o acustică foarte bună, şi mă gadesc din nou când aud ecoul tastelor în mintea mea bântuită de amintiri absurde şi fără înţeles, frânturi din pasaje rostite cu pasiune şi dulcegării inutile. Mă gândesc că dacă tot ştiai că îmi vei omorî demnitatea şi puterea de a mai iubi vreodată, tu tot ai continuat să îmi impregnezi în cap cuvinte de iubire. Mă întreb pentru ce şi de ce. Nu găsesc răspuns bineînţeles, eu nu găsesc niciodată răspuns la nimic şi sunt obişnuită.
E noapte, nu am observat.
E mult fum în jur şi totul e de o neclaritate opacă. Aş vrea să muşc cu aviditate din trecut şi să înlătur părţile în care-mi mângâiai corpul şi îmi sărutai cu foc buzele, spundandu-mi că pentru tine sunt cea mai frumoasă din lume. Mă făceai să mă simt singura din lume şi poate asta m-a determinat să te iubesc până în măduva oaselor, şi ea distrusă acum.
Nu înţelegi, nu?
Nici nu trebuie, nu mai exist, e doar umbra mea bântuită de a ta.
P.S: poate te-am iubit, fraiere, te-ai gândit?
